Romanian Monasteries - Travel Romania

Turism Maramures

Bisericile de lemn din Maramures

Maramures - Traditii

Festivaluri Maramures

Mocanita

Turism Bucovina

Case Traditionale Taranesti

Turism Romania

Poze Maramures Traditii si Obiceiuri

Toate fotografiile şi ilustraţiile sunt preluate din Ghidul de călătorie al Maramuresului, unde pot fi văzute la o calitate ridicată.

This story in English

Mai multe fotografii de la Festivalul de nunti de la Vadu Izei >>

Rezumat: Maramureşul, aici însemnând vastul ţinut istoric al Maramureşului, este considerat una din cele mai bine păstrate zone ale Europei din perspectiva antropologiei culturale şi a etnografiei. Încă mai există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga depresiune din toate părţile. Moroşenii, aşa cum se auto-intitulează oamenii din Maramureş, sunt ospitalieri, le plac compania şi discuţia.

Maramureş este una din puţinele zone în care costumul tradiţional a fost păstrat aproape nealterat de către influenţele urbane. Şi chiar dacă poate fi admirat doar duminica, atunci când moroşenii merg la biserică, sau cu alte ocazii de sărbători religioase sau de alte sărbători, fiecare moroşan, fără nici o excepţie, deţine un costum tradiţional. Nu doar bătrânii îmbracă acest costum, ci şi „coconii” (copiii preşcolari), fapt prin care se explică această continuitate.

Cladirile formeaza adesea o curte compacta. La dreapta este casa, în spate sura, grajdul si bucataria de vara, iar in stanga – sopronul.

Oricine ajunge în Maramureş din est, prin Pasul Prislop, care separă munţii Maramureşului de munţii Rodnei, poate observa imediat caracterul definitoriu al aşezărilor maramureşene. Satele sunt mari, adesea destul de compacte, iar casele sunt aliniate la drumul care urmează valea râului. De obicei, sunt două sau trei case aliniate în strâmtul şi lungul petec de pământ deţinut de familia în chestiune. Acest fel de altar construi este un indiciu al vechimii locului, cu din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fiecare generaţie următoare.

O casă mica, traditionala, cu o camera si un hol.

O casă ţărănească tradiţională în Maramureş include mai multe clădiri. Casa principală este aşezată fie în partea opusă porţii de la intrare, fie perpendicular cu ea, dar în aşa fel încât faţada principală să fie la sud ori la est. Cea mai mare clădire din curte este grajdul, unde stau caii şi vacile. Una sau chiar mai multe clădiri mici se găsesc adeseori lângă gardul casei pentru a adăposti animalele mai mici, precum porcii sau păsările.

Cuplu imbracat în port national, pe prispa.

Atât costumul femeii, cât şi cel al bărbatului includ o geantă făcută din lână împletită, cel mai adesea cu modelul în carouri. Acesta poate fi bogat din punct de vedere cromatic sau poate fi doar în alb şi negru, înfrumuseţat adesea cu motive geometrice, rombul fiind cel mai frecvent. O bretea întoarsă, făcută din lână, leagă geanta astfel încât să poată fi purtată pe umăr. Interesant este că acest accesoriu din costumul tradiţional a fost adoptat şi de către cei care poartă haine obişnuite: blugi, tricou, haină din piele şi o geantă pe umăr – este un fel obişnuit de a se îmbrăca. Costumul tradiţional al femeii din Lăpuş are un tricou înfăşurat în jurul gâtului cu un mic guler şi cu mâneci care au la sfârşit volănaşe cu dantelă. În sezonul rece se poartă o vestă fără mâneci. În secolul al XIX-lea, era de obicei albă, dar în secolul al XX-lea, negrul a devenit preferat. Broderii florale sunt făcute cu mătase roşie, portocalie, verde şi violetă. Fetele şi femeile nemăritate poartă părul împletit şi acoperit cu o eşarfă. De sărbători, cosiţele sunt decorate cu panglici şi flori. O femeie măritată îşi prinde părul în sus şi îl acoperă cu o eşarfă. Costumul bărbătesc nu diferă foarte tare de cel al femeilor.

Grup de barbati in afara stanei.

Relaţiile interumane, în general, dar mai ales cele dintre membrii comunităţilor diferite, au dus la bun sfârşit o practică arhaică ce ţine de comerţ, foarte atractivă chiar şi în zilele noastre: bâlciul. La drept vorbind, bâlciul este o piaţă în care oameni din sate foarte bine definite vin să cumpere sau să vândă diferite bunuri. Când se face o înţelegere, se bea adălmaşul, un pahar de horincă, simbol al înţelegerii reciproce.

In aceasta gospodarie, subiectii religiosi pictati direct pe perete au inlocuit cele mai obisnuite icoane si tapete.

Camera de zi, pe care moroşenii o numesc „casa”, este universul domestic, aranjat după gustul pragmatic şi estetic al femeii. Femeile au datoria de a aranja şi de a diviza spaţiul din toată casa. De asemenea, ele decorează locuinţa şi obiectele din viaţa de zi cu zi. Femeile sunt practicantele unor obiceiuri variate legate de evoluţia vieţii: naşterea, nunta şi moartea, iar aceste ritualuri au loc în casă. Acest spaţiu este marcat de prezenţa sfintelor icoane de pe pereţi, împreună cu o frumoasă ceramică din olărit, împodobită cu prosoape împletite manual.

O camera principala tipica a unei case taranesti.

În colţ se află masa şi de-a lungul pereţilor sunt bănci late, în locul paturilor de lemn, cu un cufăr de zestre aşezat la dreapta lor. Lângă icoane, întotdeauna aşezate pe peretele estic, deasupra mesei şi mai ales deasupra grinzii principale, sunt hârtii ascunse, briciul pentru ras, crucea pentru sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, busuiocul, care pentru români este o plantă sfântă. În cufărul de zestre, sunt ţinute iile, fustele (zadele) şi obiecte valoroase pentru fata care se va mărita. Armonia interioară este completată de culori vii ale textilelor şi ale diverselor obiecte care le înconjoară.

Cioban facand branza.

Obiceiurile gastronomice ale moroşenilor sunt scoase la iveală la bâlci. Pieţele de alimente sunt practic invadate de produse din lapte, mai ales lapte de oi şi brânză de vacă, între luna mai şi sfârşitul lunii septembrie, uneori chiar mai târziu. Brânza moale de casă (cu zer) sau urda şi brânza proaspătă din oaie sau caşul – toate acestea sunt mâncate în timpul sezonului călduros. În această perioadă laptele de oi este plin de grăsime datorită păşunatului pe coastele munţilor. Turma este dusă la păşunat în munţi de Sf. Gheorghe (23 aprilie) şi adusă înapoi la vale de Sf. Dumitru (26 octombrie). Fabricarea brânzei este o cale de a feri excesul de lapte din sezonul rece.
Un alt produs principal în alimentaţia din Maramureş este carnea de porc. La fiecare casă, cu o săptămână înainte de Crăciun, se taie un porc, eveniment la care participă toată familia. După măcelărire, porcul este pârlit, tăiat în bucăţi, din care se fac numeroase specialităţi (cârnaţi, şuncă etc.), toate afumate pentru a se păstra în timpul iernii.
Oamenii din Maramureş mănâncă multă ceapă, usturoi, varză şi cartofi, care sunt cultivaţi în regiune. Bineînţeles, alimentaţia zilnică variază de la un anotimp la altul.

Recoltarea porumbului.

Mult timp s-a crezut că forajele maramureşene erau prea infertile pentru a susţine agricultura la un nivel important, chiar şi în timpul Evului Mediu şi că acele condiţii naturale atât de dure aveau nevoie de zootehnie. În realitate, documentele vechi atestă prezenţa agriculturii ca ocupaţie pe lângă sate şi cel mai probabil oamenii şi-au câştigat existenţa combinând cultivarea pământului cu creşterea vitelor. Mai ales terenurile mai joase din văile râurilor erau mai populate, indicaţie clară pentru valoarea agricolă a terenurilor. Deja în 1375 o moară este atestată în Crişăneşti, iar o altă în 1415, în Şieu. De asemenea, sunt toponime care se referă la cultivarea cerealelor şi la măcinare, precum Râul Morii. Până în secolul al XV-lea, se stabilea clar practica agriculturii ciclice, între două recolte diferite şi urmând perioade.

Mestesugar sculptand un stalp al portii.

Maramureş este o civilizaţie a lemnului, încurajată, fără îndoială, de bisericile splendide din lemn şi de numeroasele clădiri întemeiate după o arhitectură seculară. Chiar dacă viaţa în Maramureş se adaptează vremurilor moderne, câteva elemente s-au păstrat neclintite, dovadă a puternicei mentalităţi colective. Din păcate, materialele moderne de construcţie înlocuiesc parţial tradiţia caselor din butuci, dar biserica, Golgota şi poarta au rămas aceleaşi de-a lungul perioadelor, în ceea ce priveşte materialele, tehnica şi simbolurile. Cel mai bun lemn de construcţie este prelucrat în timpul iernii, când este mai puternic.

Femeie invartind firul cu fuiorul.

Locuitorii din Maramureş, crescători de animale prin excelenţă, mai ales ciobanii, au păstrat până în zilele noastre vechile tehnici de procesare a fibrelor textile. Munca îndelungată de procesare a lânii începe în mai, când ciobanii tund oile din grija lor. Lâna este apoi spălată, uscată, cardată şi păstrată. Odată cu terminarea sezonului agricol, prin terminarea muncilor de la câmp, femeile încep să prelucreze lana: toarcerea lânii cu furca, apoi ţesutul şi îndesarea stofei în vârtej. Fiecare femeie din Maramureş are în casă un război de ţesut, care în timpul iernii stă în bucătărie. În Maramureş, războiul de ţesut este folosit la făcut cergi (pături cu mult lână), pături, genţi şi pănură (stofă groasă, folosită pentru haine groase precum: sumane – haine lungi de iarnă, gube – haine scurte de iarnă – şi pantaloni). În majoritatea cazurilor, păturile şi stofele sunt vopsite cu pigmenţi industriali, cumpăraţi din pieţe, dar genţile şi covoarele sunt deseori vopsite folosind reţete vechi pentru prepararea vopselelor naturale vegetale. În acest fel, urzica este folosită pentru obţinerea verdelui, scoarţa de mesteacăn pentru negru, ceapa pentru ocru şi cruşinul pentru maro. Decoraţiile variază de la o arie la alta. Ţesutul şi torsul sunt obiceiuri la care doar femeile – toate femeile – iau parte, o serie de credinţe şi tabuuri fiind valabile şi astăzi.

Tesaturi rasucindu-se in valtoare.

O vâltoare este realizată din scânduri care formează un butoi desfăcut, în forma unui con trunchiat. Apa este lăsată să intre în butoi, vârtejurile în jurul ei, stropind prin crăpăturile dintre scânduri. Mişcarea centrifugă a apei răsuceşte stofa de jur împrejur.

Cazan de arama folosit la distilarea rachiului local de prune, horinca.

Distileria pentru horincă reprezintă o operă de artă a metalurgiei tradiţionale. Făcut dintr-un aramă bătută cu ciocanul şi strânsă cu nituri, aparatul de distilat are o capacitate între 100 şi 500 de litri. Este echipat cu un aparat de amestecat, a cărui acţiune depinde de roata hidraulică, pentru a stoarce fructul. Distilatorul este aşezat în vârful vetrei deschise, unde focul este mereu aprins, necesar la distilarea fructului pentru obţinerea băuturii. Sunt două perioade şi, implicit, două tipuri de băutură care pot fi obţinute: horinca, făcută la sfârşitul verii din prune, şi rachiul de mere, făcut în primăvară.

Olar lucrand.

Încă se mai produc şi se mai folosesc în zonă produsele ceramice. Ceramica este făcută din diferite forme şi mărimi, în funcţie de utilizarea lor. Vasele sunt colorate în verde viu, roşu, sau albastru, pe un fond albicios. Dacă cineva vrea să vadă singurul loc din Europa în care ceramica roşie nesmălţuită încă se mai produce, ar trebui să meargă în Maramureş, spre sursa râului Iza. Toţi paşii au fost păstraţi într-o formă neschimbată: felul preparării lutului, care presupune mai întâi frământarea cu picioarele şi apoi pisarea cu ciocane din lemn, formele vaselor, prepararea pigmenţilor din pietre abrazive, care conţin oxid de fier, şlefuirea cu piatră de râu, decoraţiile pictate, forma cuptorului şi tehnicile de ardere.

Poze Maramures Traditii si Obiceiuri