Oltenia – Traditii
Turism Romania
Bucovina – Traditii
Maramures – Traditii
Case Traditionale Taranesti
Manastirea Tismana
Manastirea Horezu
Pestera Muierilor
Brancusi – Targu-Jiu
Casa Traditionala | Portul Popular | Ocupatii si Mestesuguri | Mancarea | Botezul | Nunta | Inmormantarea
In Oltenia convietuiesc oameni pentru care traditia a insemnat ceva aproape sacru, cu reguli de bunacuviinta crestina, cu obiceiuri si randuieli bine conturate si respectate cu sfintenie.
Locuitorii Olteniei, ca de altfel toti românii, gandesc într-o maniera latina si sunt, împreuna cu grecii, unul dintre cele mai vechi popoare crestine în sud-estul Europei. Oamenii din Oltenia sunt mandri, iubitori, sociabili, isi iubesc locul si nu ezita sa il arate celor ce doresc sa il vada. In inregistrarile istoriei, populatia care traieste la Nord de fluviul Dunarea (getii) au fost mentionati prima data de Herodot in secolul al 4 lea i.Hr. Barbatii au fost recunoscuti pentru curajul lor in lupta, poate aceasta fiind o explicatie de ce ei au ramas principala populatie etnica in aceasta regiune in ciuda razboaielor si a multor ani de colonizare romana si a atacurilor popoarelor migratoare. Este adevarat ca influentele lor au lasat urme in vocabularul, obiceiurile, traditiile si mancarea romanilor.
Oltenii sunt oameni foarte superstitiosi si astazi exista credinta in moroi, strigoi, iar pe seceta, inca mai joaca paparudele ( dans ritual stravechi de invocare a ploii si a belsugului).
Oltenii vorbesc foarte repede utilizand timpul prezentul perfect care este ca si o eticheta pentru ei. In acest fel ii poti recunoaste foarte usor, unii istorici lansand si ipoteza ca ei ar fi avand radacini comune cu englezii. Cu toate acestea nu au fost gasite dovezi in acest sens.
Deoarece oamenii olteni sunt foarte mandri si-au numit capitala Craiova, cu un nume german, care in realitate este numele unui aliment popular numit praz. Asa ca au numit-o Craiova Prazburg (orasului prazului).
Numeroase marturii ale mostenirii Imperiului Roman pot fi gasite si vizitate în Oltenia, cum ar fi: Podul peste Dunare construit de Apollodor din Damasc la ordinul Împaratului Traian dupa primul razboi cu dacii, acesta este asa cum este descris de istoricul roman Cassius Dio: ‘Minunat la fel ca si alte constructii ale lui Traian, acesta le depaseste prin marime. Exista douazeci si patru coloane taiate în piatra, atingând o suta cincizeci picioare înaltime, fara a include baza, si saizeci picioare grosime. Acestea sunt grupate în perechi la o distanta de o suta saptezeci de picioare distanta unele fata de altele si sunt legate printr-o bolta.
Ruinele podului peste Dunare pot fi înca vazute astazi atât pe tarmul românesc cât si pe cel sârb al Dunarii.
Castrul Drobeta apara pe malul de nord al Dunarii podul pe care l-a construit Apollodor din Damasc la ordinul împaratului Traian. Lânga castru se afla instalatia de bai romane, cea mai mare constructie de acest fel din Dacia romana.
Casa traditionala in Oltenia
Gospodaria taraneasca specifica acestui tinut s-a individualizat de-a lungul timpului, in functie de conditiile istorice si social- economice. Exista numeroase exemple de case taranesti lucrate cu multa maiestrie artistica, adevarate monumente de arhitectura in lemn si zidarie. Cea mai frumoasa arhitectura taraneasca s-a dezvoltat in Judetul Gorj. Lemnul de stejar a fost principalul material de constructie. Soclul inalt, coloanele precum si arcadele sunt lucrate din piatra si caramida. Apare tot mai des acoperisul din tabla si tigla in locul sindrilei.
Planul casei este format din tinda, la mijloc si doua, trei sau patru incaperi dispuse in linie cu tot atatea incaperi separate de pe prispa. Prispa se intinde acu pe doua sau trei laturi. Casa gorjeana impresioneaza si incita privirea atat prin proportia sa fie joasa sau inalta cat si prin decorul sau. Casa joasa este masiva fara sa fie greoaie iar la casa inalta are o silueta svelte datorita stalpilor.
Decorul caselor continua traditia sculpturii in lemn. Ca un element decorativ nou este rama de lemn a ferestrelor, purtand rozete sculptate. Despre varietatea ciopliturilor si daltuiturilor cu care sunt impodobite casele gorjene se poate spune ca este nesfarsita. Un loc principal il ocupa si portile de intrare in curte. Ele atrag atentia prin monumentalitatea arhitecturii, prin vigoare si bogatia decoratiei.
Lemnul constituie si in Valcea principalul material de constructie alaturi de piatra folosite nu numai ca temelie joasa pentru casele cu un nivel ci si ca soclu adapostind beciul caselor inalte. Dintre sistemele ornamentale vechi, casa noua a preluat crescaturile si structura insa in forme schimbate si mai numeroase. De asemenea tencuiala este uneori colorata iar motivele ornamentale se grupeaza la cornise si in jurul ferestrelor, dupa modelul caselor orasenesti.
In Mehedinti interiorul caselor este diferit echipat in partea de nord a judetului fata de cea din sud. In zona de nord planul caselor vechi se caracterizeaza prin existenta prispei partiale si a camerei supradimensionate adica sunt cuprinse o tinda si o camera cu o singura intrare. Plafonul incaperilor este alcatuit din grinzi aparente si scanduri de brad. Peretii sunt lipiti cu lut si varuiti pe deasupra iar pardoseala este realizata din pamant batut. La casele mai recente, planul caselor s-a amplificat prin adaugarea unei alte incaperi de cealalta parte a tindei. Acest plan cuprinde o tinda si doua camere de locuit, avand in partea din fata o prispa care se intinde pe toata latura longitudinala a casei.
Mai diferit in partea centrala si de sud este faptul ca spatiul de locuit se compune din trei incaperi: camera de locuit, tinda si camera curata. Plafoanele au inceput sa aiba ca suport trestia peste care se aseaza tencuiala iar pardoseala era din scandura cu precadere in camera de oaspeti.
Un element vechi conservat in Mehedinti il reprezinta vatra libera cu cos suspendat avand un loc deosebit in locuinta, loc ce variaza in functie de fiecare parte a zonei. Forma poate deasemenea varia de la patrata sau rectangulara fiind construita din caramida sau piatra. Ca un element specific mehedintean, mentionam incastrarea uneia sau mai multor oale de pamant in peretii sobei, folosite pentru copt dar si pentru marirea suprafetei de iradiere a caldurii.
Mobilierul se compune din paturi si lavite de scanduri cu picioarele infipte in pamant sau lavite realizate dintr-o scandura fixata intre barnele peretilor si o lada de zestre.
Mai intalnim si culmea care este o stinghie de lemn asezata deasupra patului uneori si in dreptul sobei care foloseste pentru uscarea hainelor urmand ca mai apoi sa joace un rol decorativ folosita ca suport pentru expunerea hainelor de sarbatoare in camera de oaspeti. Tinda sau “foc” cum se mai numeste in sud, in care se afla vatra, serveste ca bucatarie, camera diurna, loc pentru servit masa, camara, iar in trecut aici stateau clostile cu pui. Dintre obiectele de interior cu functie decorative se remarca in mod deosebit lazile de zestre cat si trocurile pentru malai. Decorul lazilor atrag imediat privirea, fiind format din combinatii de linii drepte si negre la care intervin culorile rosu si negru.
Peretii sunt acoperiti cu tesaturi de o cromatica inegabila. In zilele de sarbatoare paturile sunt acoperite cu scoarte din lana in dungi in care intervin culorile rosu, alb, verde si negru. Pe peretii din dreptul patului sunt asezate scoarte peste care se agata in cuie doua sau trei stergare din bumbac sau borangic, innodate la mijloc, cu capetele lasate sa cada liber in jos.
Portul popular oltenesc
Portul popular oltenesc, prin varietatea pieselor ce-l compun, al tehnicilor si materialelor folosite, al organizarii decorurilor pe suprafata pieselor si motivelor decorative utilizate reprezinta unul din cele mai complexe domenii ale artei populare.
Oltenia, zona etnografica cu o individualitate artistica de mare expresivitate, cunoaste o mare diversitate de tipuri de costume. Portul popular se deosebeste de la un tinut la altul.
Portul popular din zona Romanati – Olt ocupa in ansamblul costumului un loc aparte prin trasaturile sale particulare, imbogatind repertoriul ornamenticii populare romanesti cu motive originale, de o deosebita valoare plastica.
Portul femeiesc se incadreaza in tipologia costumului popular cu valnic al Olteniei si se compune din imbracamintea capului (carpa de borangic), camasa cu poale, valnic sau zavelci, catrinta, brau, bete, incaltaminte. Portul femeiesc se numara printre cele mai decorative din Oltenia. Invelitul capului apartine numai femeilor maritate, acestea isi acopera capul cu marama din borangic, ornamentata cu salbe si alesaturi realizate in procesul tesutului. Din ziua casatoriei femeia purta fes rosu, simplu sau cu un ciucure negru de matase asezat in crestetul capului si fixat cu ace lungi cu gamalie din sticla colorata. Marama de borangic se purta peste fes cu capetele lasate pe spate sau infasurat in jurul gatului, cu un capat pe spate si unul in fata. Camasa apartine tipului generalizat in portul femeiesc, cu foile drepte incretite in jurul gatului cusute cu matase visinie, uneori bleumarin unde drugul tiveste gura camasii, marginea manecii si a poalei. Valnicul confectionat din doua foi de tesatura de forma dreptunghiulara, incretit sau plisat in talie prin introducrea a trei sau patru sireturi din lana care se poarta la spate, trecand peste solduri inspre fata. Forma valnicului este cea de evantai fiind evazat la poale iar in decoratia geometrica predomina rombul, roata, palmita, gura papusii, zaluta. Valnicul se poarta infasurat pe solduri cu partea deschisa in fata peste care se aseaza o pestelca mai scurta. Partea superioara a valnicului este acoperit cu betele cu care se infasoara talia
Catrinta din fata este ornamentata, in sens orizontal, cu motive lineare si stilizari ale elementelor din natura. In anotimpul rece, indeosebi primavera si toamna, femeile poarta “casaca” care este o haina lunga, inchisa, croita pe talie si fara maneci dar si subele cu maneci lungi din dimie alba cu gaitare negre sau bleumarin avand o decoratie mai sobra formata din snururi drepte sau usor rasucite dispuse pe marginile hainei, pe poale, la mansete si in jurul gatului.
Incaltamintea se compune din ciorapi de lana lungi pana la genunchi, lucrati cu doua culori rosu si negru si opinci, tusluci crosetati cu un carlig sau din postav negru, cu tighete trase la masina.
Costumul barbatesc este compus din palarie de pai lucrata in gospodarie sau de mesteri specializati (calota palariei are o forma speciala cu borul lat de 7-8 cm) din camasa cu gulerul rasfrant si legata cu cheutori. Camasa lunga uneori pana aproape de glezne este croita din doua foi drepte care formeaza fata si spatele. Pantalonii costumului de vara sunt confectionati din panza de bumbac in doua ite cu cerculete. Cingatorile sunt de doua feluri: unul lat de circa 40 cm si lung de 2-3 cm tesut in doua ite in carouri sau dungi dispuse vertical si altul lat de 7 cm, lung de 2-3 m purtat la costumul de vara in zilele de sarbatoare. Costumul se completeaza cu casaca, asemanatoare cu cea purtata de femei, deosebindu-se numai prin coloritul ornamentelor.
Zona etnografica Valcea “impune” anumite reguli ce evidentiaza starea materiala si mai ales civila a purtatorului. La fel ca si in Romanati fetele poarta capul descoperit, parul este prins in codite iar dupa casatorie tinerele femei isi acopera capul in zi de sarbatoare cu marama (numita si basma) iar in zilele de lucru cu tulpanul.
Costumul femeiesc se impune prin coloritul catrintelor, valnicelor si camasilor in albastru si rosu aprins. Valnicul se poarta cu o catrinta in fata bogat ornamentala. Costumul femeilor mai in varsta este de o cromatica mai sobra, cu ornamente mai putine, folosesc adesea, pe langa marama si broboadele negre, mai ales iarna. Podoabele sunt folosite mai ales de fete si femei tinere. Acestea se reduc la acele gherdane adica margele colorate dispuse de regula pe o bentita neagra, de catifea purtate la gat. Saltele sunt realizate din bani ai perioadei, la cei mai putini avuti si din bani de aur sau argint la cei instariti.
La costumul barbatesc varietatea cromatica este mai restransa, tinerii folosesc camasa barbateasca, uneori decorata la poale si guler, bagata in cioareci iar peste cioareci poarta o “ fusta”. Cei batrani au camasa decorata uneori cu sebac alb dar aceasta nu se mai introduce in cioareci ci se strange peste brau cu bete, brau sau chimir.
O atentie deosebita se acorda iilor care se caracterizeaza printr-o gama cromatica variata cu motive florale la care se adauga bogatia in margele si ciclicuri. Majoriataea iilor sunt incarcate cu margele de toate culorile si paiete ajungand sa cantareasca si pana la 3 kg.
In momentele esentiale ale vietii batranii vor sa aiba alaturi haina populara, astfel cand mor batranii sunt inmormantati in straie taranesti sau chiar in costumul popular ce l-au purtat la nunta.
In nealterarea sau revenirea la traditionalismul costumului popular din zona un rol important il are si sarbatoarea intitulata “Hora Costumelor” organizata anual in Duminica Floriilor.
Pe teritoriul judetului Mehedinti portul popular femeiesc prezinta doua forme principale care se incadreaza in tipologia generala a provinciei istorice Oltenia si anume: costumul cu doua catrinte intalnit in nord si costumul cu valnic intalnit in sud.
Costumul cu doua catrinte denumit local “opreg ingust” si “fastac“ are o ornamentatie lineara si anume “opregul” de la spate cu vargile orizontale iar “fastacul“ din fata cu vargile verticale. Nota caracteristica a acestor piese este sensul divers al vergilor care se succed uniform fara intreruperi reprezentand motive marunte modeste alese in mod curent cu speteaza. Fondul rosu este de asemenea specific acestor piese. Capul este impodobit cu peschir sau carpa, peste parul adunat in “conci”. Al doilea tip de costum cu valnic numit local “ opreg cret “ reprezinta costumul sarbatoresc. Aspectul sau diferit fata de costumul cu doua catrinte apare in primul rand in linia evazata a siluetei. Valnicul fiind incretit la talie, largit la poale si cuprinzand de jur imprejur corpul femeii.
Alaturi de imbracamintea cu aspect luxuriant s-a dezvoltat tinuta de munca a femeii marcata prin “opregul invargat” de factura modesta asociat cu camasa simpla numai cu un “rand peste umar” sau altita.
Costumul barbatesc, la fel ca si in celelalte zone, are o componenta mai simpla decat cel al femeilor. Barbatul isi incinge mijlocul cu braul, iar peste grau se infasoara cu bracira. Cioarecii sunt purtati numai pana la genunchi, lasand vizibila camasa intre betelia cioarecilor si braul incins la talie.
Incaltamintea consta in opinci facute din piele de vita sau porc tabacita incretit lateral iar la varf se termina in “gurgui” sau “cioc”, caltuni din dimie (ciorapi fara labe) ce sunt purtati de femei iarna. Peste coltuni se pune obiala alba din dimie care este tivita cu lana rosie. Opincile se leaga de picior cu “nojite“ ce sunt niste curele din piele de vita, infasurate de 3 ori si prinse cu o copcie de fier, denumit “goanga”.
Costumul popular gorjean se caracterizeaza prin sobrietate si eleganta, printr-o tinuta in care se intrevede mandria gorjeanului. Este alcatuit din catrinta cea din fata numita “fastac“ iar cea din spate catrintoi, apoi valnic, camasa sau ciupag cu poale, carpa de bumbac sau borangic, cojoc si suba pe timp de iarna. Ceea ce caracterizeaza costumul de gorj este armonia cromatica, tonurile vii de albastru, rosu si alb, decorul variat al valnicelor format indeosebi din motiv geometrice ca : romburi, cruciulite, spirale. Un moment important in evolutia costumului gorjenesc il constituie aparitia portului schilaresc in jurul anului 1900 care adauga noi piese la costumul traditional contribuind la imbogatirea ornamenticii, a materialelor din care se confectionau piesele prin introducerea postavului.
Ocupatii si mestesuguri
Dezvoltarea tesaturilor de interior este legata de inflorirea generala a artei populare din sec. al XIX- lea ca urmare a unor prefaceri structurale benefice survenite in conditia economica si sociala a taranimii.
In ierarhia valorilor artei populare ocupa un loc deosebit scoartele si chilimurile. Ca tip de tesatura scoarta este de veche traditie fiind piesa decorativa principala de interior din zestrea fetelor de tarani. Confectionarea si posesia de scoarte confereau prestigiu social fetelor cu indemanare tehnica. Transportarea zestrii la casa ginerului se facea printr-un adevarat ceremonial, unde fiecare piesa trebuia sa fie prezentata comunitatii.
Scoarta olteneasca se impune, in primul rand, prin motivul vegetal. De obicei, campul si chenarul scoartei oltenesti sunt acoperite cu buchete si ramuri cu frunze si flori (margarete, lalele) dispuse orizontal in randuri dese.
Compozitia ornamentala este dezvoltata prin folosirea unor motive figurale (animale si oameni) integrate compozitiei vegetale. Motivele antropomorfe – figuri de femei adesea in miscare prinse in hora sau diverse personaje apar uneori ca fiind componentele unei veritabile mici scene. Coloritul scoartelor este nuantat si rafinat. Campurile, de obicei colorate in bleumarin, visiniu, azuriu, verde, cafeniu se remarca prin stralucirea lor inegabila. In repertoriul ornamental al scoartelor apar adesea pasari, animale si diferite personaje.
Domeniul in care tesatoarele din Oltenia au demonstrat talent si imaginatie creatoare este acela al chilimelor. Spre deosebire de celelalte tesaturi, chilimul se caracterizeaza prin anumite particularitati atat in ceea ce priveste dimensiunile cat mai ales in ceea ce priveste ornamentatia, forma dreptunghiulara, bine proportionata si cu un decor preponderent vegetal si zoomorf avand unele motive de import impletite organic cu cele de traditie autohtona. Este confectionat dintr-o foaie lata, lucrat in tehnica chilim, care permite realizarea unor motive bine conturate.
Covorul oltenesc este considerat unul dintre cele mai valoroase tipuri de scoarta romaneasca. Regasim simboluri si motive care provin din inventarul artei taranesti si brancovenesti, motive a caror semnificatie este legata de sensul fundamental al spiritualitatii romanesti ca vorbele vietii, calul si calaretul, cocosul, cucul, cerbul. Coloritul este dat de albastrul ultramarin, verdele pastelat, rosu visiniu care reprezinta fondul si determina cromatica ornamentelor.
Oltenii nu au fost priceputi doar in arta de a lucra tesaturi, ei sunt mari maiestri si in arta olaritului.
Perfectionarea tehnicii de ardere a vaselor si ulterior introducrea rotii olarului au constituit momente importante in evolutia acestui mestesug.
Ceramica din Oltenia poarta peste timp amprenta inconfundabila a culturilor si civilizatiilor arhaice din acest spatiu geografic. Confectionarea ceramicii este manuala dupa un proces tehnologic transmis de sute de ani. Principalele faze ale procesului tehnologic sunt: pregatirea lutului pentru modelare (transport, dospit, taiat, framantat, curatat de impuritati, formarea gogoloaielor in functie de marimea si forma vasului ), modelarea obiectului dorit, zvantatul sau zbarcitul, razuitul, gauritul si iscalitul, decorarea, uscarea, arderea la primul foc, smaltuirea, arderea la al doilea foc, obtinerea produsului finit.
Ceea ce caracterizeaza contactul olarilor din Oltenia cu produsele ceramice mai vechi sau mai noi, ale altor civilizatii, este asimilarea creatoare a unor forme, tipuri de vase din principalele centre de olari de la Sisesti, Targu-Jiu, Oboga, Horezu, Slatioara.
Centru de olari de la Hurezu a aparut odata cu ridicarea Manastirii Horezu de catre Constantin Brancoveanu pentru a satisface necesitatile noii ctitorii si ale curtilor boieresti din imprejurimi. Ceramica produsa aici s-a impus prin receptivitate fata de inovatiile tehnice si decorative ale epocii, adoptand smaltul si imbogatindu-si repertoriul decorativ si cromatic. Obiectele sunt decorate cu corul si gaita de forma unei periute din fire de par de porc, motivele folosite fiind variate: melcul, steaua, altita, florile sterilizate, cocosul, pestele. In present este constituita o asociatie a ceramistilor cu denumirea de asociatia de mestesugari “Cocosul de Hurez” iar in fiecare an in prima sambata si duminica a lunii iunie orasul Horezu gazduieste cel mai mare targ de ceramica din tara la care participa mesteri populari din toate centrele de ceramica din tara.
Centrul ce ceramica Slatioara este specific pentru ceramica populara nesmaltuita, de culoare rosie, decolorata simplu cu huma alba rezistenta la foc. Vechea traditie este pastrata si prin prelucrarea ceramicii in centrele de la Sisesti si Targu Jiu. Pentru decorarea vaselor se utilizeaza motive stravechi (linia ondulata, triunghiul, bradutul) si culori naturale preparate din hume de culoare galbena si rosie. Fiind o ceramica in general de uz retin atentia ulcioarele, oalele de diferite marimi pentru fiertul hranei la vatra, taierele, putinelele pentru extragerea untului.
Un alt centru renumit prin diversitatea formelor ceramice este si cel din Oboga diferentiat prin caracterul sculptural al formelor cat si prin consemnarea pe suprafata unor piese a localitatilor, numele mesterului si a denumirii motivului ornamental. Printre obiecte se remarca otetarele cu braiele alveolate, putinelele, ulcioarele zoomorfe si antropomorfe cu decor aplicat sub forma de serpisori si broscute.
Arta lemnului se constituie ca unul din acele domenii in care virtutile artistice ale mesterilor populari din Oltenia au fost plenar implinite, constituind in acelasi timp realizari de seama ale artei populare romanesti. Categorii de obiecte din lemn care imbraca forme artistice se intalnesc in aproape toate domeniile legate de activitatea gospodariei taranesti: elemente de arhitectura de constructie, mobilier, unelte, obiecte de uz casnic.
Tehnicile folosite in prelucrarea si ornamentarea lemnului sunt: incizia, crestarea, cioplirea si sculptura. Elementele arhitecturale pe care sculptura populara le pune in evidenta sunt stalpii prispelor si foisoarelor, usile caselor, undrelele ce mascheaza incheietura barnelor la colturile constructiilor, ancadramentele ferestrelor. Dintre exponatele din lemn se remarca in primul rand “usa de biserica” sculptata de la inceputul sec. al XIX-lea al carui decor realizeaza o sinteza de ornamente populare (soarele, sarpele, formele vietii) si ornamente culte, specifice artei brancovenesti (vulturul bicefal, motive vegetale).
O alta categorie de obiecte o reprezinta mobilierul compus din lazi de zestre, dulapuri inalte, mese cu dulap, mese rotunde. Mergand prin satele din Gorj, usile si ferestrele aduc aminte de marele sculptor Constantin Brancusi, fiind sculptate cu diferite motive florale sau geometrice.
Un alt obicei practicat inca din timpuri stravechi este apicultura deoarece produsele adica mierea si ceara au folosit atat in iluminarea locuintelor cat si pentru hrana localnicilor.
Agricultura este o alta ocupatie a taranului oltean.
Lucrul pamantului se mai realizeaza si astazi cu plugul tras de cai iar inventarul agricol este completat de grapa de maracini, seceri, coase, gresii si tocuri de gresii din lemn si coarne de vita, sapoaie, furci din lemn si fier. O caracteristica a acestor unelte este ornamentarea lor cu diferite motive geometrice. Recolta stransa este depozitata in cosuri de nuiele impletite si mult largite in interior. Un alt instrument care starneste interes este rasnita de piatra pe postament de lemn si testul de pamant folosit la prepararea produselor din cereale. Rasnita- moara este o inventie mai noua decat rasnita traditionala prin adaugarea sistemului de roti dintate ce angreneaza miscarea celor doua pietre si a cosului din lemn.
Mancarea
Oltenii sunt vestiti in toata lumea pentru bucatele gustoase. O caracteristica a bucatariei oltenesti este prepararea bucatelor la “test” in oale de pamant.
Cei din sate pun accent in prepararea mancarurilor pe verdeturi cum ar fi: urzica, stevie, frunze de ceapa verde. Prazul este un aliment emblematic pentru zona Olteniei. Acesta este o leguma asemanatoare cepei dar este mai putin iute decat aceasta sau usturoiul. Frunzele sunt asemanatoare usturoiului, acestea se consuma gatite in diverse mancaruri sau crude, taiate rondele in salate. In mancaruri trebuie adaugat la sfarsitul procesului de gatire pentru a nu-si pierde aroma. Ciorbele le prefera mai acrisoare. Le acresc cu zeama de varza sau suc de rosii. Prefera ciorbele de pui, legume, praz, loboda. De obicei ei condimenteaza mancarea cu hrean si ardei iute iar ca verdeturi folosesc patrunjelul si leusteanul. Dintre specialitatile oltenesti amintim: ciorba de parz, praz cu masline, tochitura olteneasca, ciulama de pui cu mamaliguta, carnaciori oltenesti.
La sarbatorile mari precum Craciunul, Pastele mesele oltenilor sunt pline cu bucate. De Craciun de pe masa acestora nu lipseste careica la galeata adica friptura in untura, cu praz proapat langa ea, racitura, mate, toba, sarmalute iar de Paste gospodinele gatesc pasca, cat si traditionalele oua rosii. La aceste mancaruri gustoase oltenii inchina un pahar de vin rosu, o tuica sau o palinca.
Botezul
Sfantul Botez este taina prin care omul dobandeste iertare de pacatul stramosesc, se naste din nou duhovniceste si se face membru al Bisericii lui Hristos. Botezul se savarseste numai de preot sau episcop, la cel putin 8 zile dupa nastere si pana la 40 de zile. Pentru a primi taina Botezului copilul trebuie sa aiba un nas ales de parintii acestuia. In Oltenia traditia moasei, legata de botezul copilului, este foarte puternica. Ea duce copilul la biserica si spune “duc un pagan si voi aduce un crestin” iar la intoarcere spune “am dus un pagan si am adus un crestin”. Nasii cand iau copilul de la moasa pun un ban jos pentru a o rasplati. Tot moasa este cea care ia apa in care a fost scaldat copilul si o pune la radacina unui mar sau par pentru a creste copilul frumos si sanatos ca pomul respectiv.
Tot in Oltenia se mai practica si obiceiul numit “datul de grinda”. Dupa ce copilul a fost botezat trei ani la rand in dimineata Anului Nou mama merge cu plocon si cu copilul la moasa pentru a fi dat de grinda. Moasa pune bani intr-un colac sau covrig impletit, apoi prinde copilul de subsuori si cu covrigul pe cap, pe care este pus si un pahar de vin de care tine mama, il ridica in sus de trei ori zicand de fiecare data “sa-mi traiasca nepotul, sa aiba parte de aur si argint, de tot rodul pamantului, de minte si de noroc”. Tot acest ritual se petrece in vreme ce moasa si copilul sunt cu fata la rasarit. Mai apoi moasa este pusa la masa si ospatata cu toata cinstea.
Nunta
Este unul din cele mai importante momente din viata omului, casatoria fiind alcatuita dintr-un complex ritual, ceremonial si unul festiv al bucuriei sarbatorii. Pentru ca doi tineri sa se poata casatori au nevoie de nasi sau parinti spirituali cum li se mai spune. In Oltenia, in mod obligatoriu, acestia sunt din randul nasilor de botez ai mirelui, zicandu-se ca altfel mirele putea fi blestemat de catre acestia. Nasul impreuna cu nasa trebuie sa cumpere daruri pentru mire si mireasa printre care se adauga floarea de mire, voalul miresei si lumanarile. Pentru ca o fata sa se poata marita mai era necesar ca aceasta sa aiba lada cu zestre numita “lada de Brasov”. In interiorul lazii sunt puse lucruri de-ale miresii cat si o sticla cu vin, doua pahare si doua farfurii din lut pentru mire. Transportul lazii la casa ginerelui se face de catre flacaii din sat.
Chemarea la nunta se face in saptamana nuntii, indeosebi joia si sambata cu plosca de tuica sau vin iar cine beia insemna ca vine la nunta.
Nunta este dirijata de catre un vornic sau “cumnatul de mana”. Acesta se ocupa de chemarea invitatilor, de aranjatul meselor, planificarea horelor cat si de plecarea la cununie.Tot el este cel care rosteste oratiile si-i cheama pe tineri la iertaciune in fata parintilor. De cheltuiala nuntii trebuia sa se ocupe socrul mare. Bradul de nunta – simbol al demnitatii si tineretii – se facea sambata seara inainte de nunta. Acesta este facut de tinerii din partea mirelui si a miresii. Se pun cate doi brazi la mireasa, doi la mire si doi la nasi. Bradul trebuie sa fie impodobit cu ghirlande de hartie, zurgalai, naframe, panglici rosii si tricolore iar in varf se punea o sticla de tuica sau un cozonac. In timpul nuntii este asezat la poarta si pe drum este jucat. Langa brad trebuie sa stea o fata si un baiat care ii stropesc pe nuntasi cu apa si grau sa fie manosi. Bradul ramane la stalpii portii unde are loc nunta pana se usuca.
Mireasa este gatita de nasa si de prietenele ei. Mirele cand vine sa ia mireasa de acasa, inainte de a merge la biserica, trebuie sa plateasca la intrarea in casa si sa caute mireasa care sta ascunsa undeva in casa. Mai apoi mireasa si cu socrul se tin de mana si fac inconjurul unei mese care contine un servet cu un pahar de vin pe el si sub servet bani. In timpul inconjurului mesei ei trebuie sa loveasca toate picioarele mesei iar la sfarsit trebuie sa rastoarne paharul cu vin si sa ia banii. Mireasa ajutata de cumnatul de mana merg la trei fantani iar la cea de-a treia scot de trei ori apa pe care o varsa dupa care se joaca o hora. Tot inainte de a pleca la biserica miresei i se rupe un colac deasupra capului de catre nasa iar dupa nunta mirii mananca din acelasi colac. Masa mare de nunta poate sa aiba loc atat la casa miresei cat si la casa mirelui. Obiceiul era ca mirii sa nu manance la masa cu nuntasii, ei mancau dintr-un blid cu o singura lingura din lemn si beau vin din aceeasi sticla, ca sa invete sa imparta totul. Ei erau asezati pe desagi ca sa fie legati ca acestia. Mancau fie ce se servea la masa fie vin cu paine sau imparteau un ou.
Meniul nu era variat, se serveau ciorba de carne, varza cu sau fara carne, piftie, muraturi, friptura, gogosi, tuica.
Un al moment important al ritualului nuntii este cel al “dezgolitului miresei” adica nasa o invita pe mireasa sa se aseze pe o perna ca sa-i poata scoate voalul si sa-i lege basmaua.
Mireasa se impotriveste tragand basmaua de pe cap de trei ori la rand. Voalul se pune pe capul unei tinere domnisoare ca sa-i poarte noroc si sa se marite in acel an. Astfel imbrobodita fosta mireasa este adusa in fata mirelui si a nuntasilor urmand dansul de integrare a tinerei neveste in randul femeilor casatorite, dans numit “Hora dezgovelei”. Fiecare nuntas trebuie sa participe la acest dans ritual, sa joace cu tanara nevasta sarutand-o si oferindu-i bani. Acesti bani revin miresei, ea putandu-si cumpara ceea ce-si doreste cu ei.
Darul nuntii se striga la sfarsit in general inainte sa se aduca friptura. Strigatul darului se facea de catre un lautar sau un vornic. Primul carea dadea banii era nasul urmat de socrii mari care promiteau casa, bani, cereale, animale, mesenii dadeau ce aveau de la bani la creale, animale, lucruri pentru casa (carpete, perne, asternuturi).
Dupa nunta se obisnuia “vestea cu rachiu rosu” sau “vestea miresei” adica nasul merge cu un butoi legat cu panglici rosii plin cu rachiu la socrii mici insotit fiind de cumnatul mana si de muzicanti. Daca mireasa fusese virgina pana la cununie rachiul era indulcit cu zahar si colorat sa devina rosu iar daca nu fusese virgina se punea cenusa si ardei iute pentru ca soacra mare sa rada de soacra mica. Cinstea miresei era sarbatorita cu un chef mare iar daca nu, tatal fetei trebuia sa-i mai dea ginerelui niste bani sau pamant ca sa-si accepte nevasta.
Inmormantarea
Traditiile cu privire la moartea unui om spune ca atunci cand sufletul mortului s-a desprins de trup oglinzile din casa celui decedat trebuie sa fie acoperite cu prosoape intrucat exista credinta ca sufletul sau s-ar privi in ele, lucru care ar aduce mult rau celor din casa. In cosciug sub capul mortului se pun o serie de obiecte care sunt de mare folos celui decedat in marea lui calatorie si anume: noua pietricele, noua cioburi de portelan, noua seminte de tat (ciulin), noua boabe de tamaie, sapunul cu care a fost spalat, pieptenul cu care a fost pieptanat rupt in trei bucati si o sfoara rosie cu care s-a masurat lungimea mortului cat si o turtita de paine.
O practica accentuat mitica este datul sarii prin mana mortului. Sarea reprezentand sporul casei. Ea este ascunsa sub prag pentru a nu fi furat iar dupa ce mortul este dus la cimitir se arunca prin curte la pasari.
Pentru a nu se face strigoi este intepat in inima cu un ac. Un alt ritual este dresul mortului. Acest ritual se practica numai dupa ce mortul a stat trei zile in casa si numai dupa ce soarele apune. Doua femei si o fata merg la cimitir, fara sa scoata nici un cuvant, presar boabe de grau din vasul unde au fost aprinse lumanarile cat mortul a stat in casa. Pe mormant infig trei graunte de usturoi, la cap, la mijloc si la picioare si trei fuse iar daca amestecul (instrument care se foloseste la invartitul mamaligii) nu a fost pus in cosciug se infig adanc in pamant, fara sa se vada. Mormantul este tamaiat in cerc de 3 ori.
Hrana ce se face este coliva facuta din grau curat, ales care se sparge si se spala in noua ape, dupa care se fierbe pana devine o pasta omogena amestecandu-se cu zahar, nuci si arome. Colacii au forma rotunda iar in mijloc au modelat din aluat o cruce. Pomul mortului se face dintr-o ramura de pom fructifer, cu trei brate iar fiecare brat este incarcat cu fructe iar la baza pomului se leaga o batista care are in colt legata o moneda. Dupa inmormantare ofrandele sunt sfintite de catre preot.
Un alt obicei practicat pentru ce-i morti este cel din Joia Mare din saptamana Patimilor. Satenii se trezesc la ora patru dimineta si isi comemoreaza mortii. Aprind focuri in fata caselor apoi merg la cimitir. Fiecare batrana tine in mana cativa coceni pe care ii aprinde in fata mormintelor celor decedati, un buchet de lalele si tamaie. Cei vii incep sa-i roage pe cei morti sa revina pe aceasta lume si sa vada ce s-a mai intamplat cu familiile lor. La intoarcere femeile fac colaci si cozonaci pe care ii dau de pomana.
